am jucat iarăşi fotbal. după o pauză de o lună, timp în care chipurile mi-am refăcut glezna, am ieşit pe teren să dau în beşic cu piciorul. însă, prost moment mi-am ales. cei cu care am jucat erau nişte băieţi cu preferinţe dubioase într-ale fotbalului, adică erau cam rapidişti. deci erau frustraţi, deci erau şi inapţi din orice punct de vedere, deci erau cam de toate dintr-alea rele. după două, trei replici de genul "hai pe ei că nu mai poate", sau "luati-le mingea că nu ştie", mi-am dat seama cu cine aveam de-a face. cu bahoi! bahoi de ghiuleşti mai exact. a da, asta nu am spus-o, am jucat la 50 de metri de minunatul stadion ghiuleşti. o capodoperă stadionul ăla. frumuseţea sa ieşită din comun, arhitectura, amplasamentul sau chiar oamenii care locuiesc în zonă, toate astea spun multe despre cultura şi tradiţiile locurilor. nu cred că mi-a fost dat vreodată să văd atâţia tigani la un loc, indiferent că este vorba de un meci de fotbal sau alte situaţii. cred că toţi bahoii din bucureşti erau acolo şi îşi etalau cu mândrie burţile. se făleau cu mărimile burţilor lor. nişte porci coloraţi de peste 120 de kilograme fiecare încercau să alerge după minge. de fapt, pentru ei era un alt bun prilej de a-şi etala şmecheria. şi burţile, dar asta am mai spus-o. maneliştii despre care vorbesc reprezintă suflarea rapidistă.
trec acum la fotbal. am fost eu, drogatu, ultrasss, nanare şi bebe, un cinci învingător doar prin prisma faptului că suntem stelişti şi mândrii de asta. iar la fotbal i-am uşor nimicit, deşi am început destul de prost, probabil datorită locaţiei infecte am fost puţin timoraţi la debut! uşor uşor ne-am revenit, ajutaţi şi de scârba pe care o prinsesem faţă de atitudinea uneia dintre echipe şi am reuşit până la final să câştigăm meci după meci. ce vreau să spun legat de atitudinea uneia dintre echipe? componenţii echipei despre care vorbesc erau şi ei nişte bahoi. unii mai mici, dar bahoi. dar pe lângă faptul că erau bahoi, mai erau şi osari. tălpi pe genunchi şi pe glezne, coate, alunecări întârziate sunt doar câteva exemple. "fight fire with fire" spun retardaţii americani! dar este până la urmă o vorbă perfect acoperită. asta s-a şi întâmplat, am jucat şi noi la fel ca ei. numai că spre deosebire de ei, noi mai ştiam şi fotbal, nu doar osărie. aşa am reuşit să stăm la masă peste o oră si douăzeci de minute din două ore de joc efectiv. însă odată ajunşi în maşină, s-au simţit efectele luptelor. "vai ce mă doare mâna", sau "frate ce mi-a dat moşul ăla la tendoane". şi eu mă regăsesc în categoria proaspăt enumerată. nici nu am început bine şi mi-am dat glezna peste cap, lucru foarte dureros, dar spre marea mea surpriză, aceasta a rezistat foarte bine. au urmat un picior pe gleznă dreaptă şi o talpă pe genunchiul drept, acţiuni rezultate fără probleme deosebite. au mai fost ţigăneli de genul lovirii mingii după ce a ieşit în aut, apropouri de genul "lasă frate ca...." plus tot felul de parşiveli gen "nu am atins-o frate", sau "mi-ai luat piciorul, mingea era în altă parte". mda....
drogatu a jucat bine, a început prost, dar a terminat bine până la urmă. el nu s-a implicat în nici o dispută verbală sau fizică(poate doar cu mine), a stat în banca lui şi bine a făcut. ultras a jucat cam fără chef, mi s-a părut că se gandeşte la cu totul altceva, numai la fotbal nu, greşesc ultras? per total nu s-a mişcat rău, dar m-a lăsat cam descoperit în apărare de câteva ori. nanare a jucat binişor, a dat pase aproape utilizabile şi a şi marcat de câteva ori. plus un travaliu bun la mijlocul terenului. bebe a jucat bine, a marcat multe goluri, dar atunci când îi ieşeau driblingurile aproape că aveam senzaţia că nu vrea să irosească faza cu un şut banal în poartă, ci să continue momentul magic până la extrem. iar eu am jucat cu teamă, deci prost! leka nost!
